Obiceiuri traditionale

Încondeierea ouălor – reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească. Ouăle roşii, cum li se spune obişnuit ouălor de Paşti, deşi par a reprezenta între altele o artă “minoră”, au o ascendenţă impresionantă, de prim rang. Întâi, prin componenta coloristică trimit mult înapoi de era noastră, la epoci şi civilizaţii precreştine. În al doilea rând, prin simpla lor existenţă obiectuală ele trimit încă mai departe, la Origine, la actul prim al Creaţiei. Oul este dătător de viaţă, este obârşie a tot şi a toate. Astfel, “oul roşu” preluând culoarea focului, a puterii, asociat cu înfăptuirea lumii, a străbătut veacurile ajungând să fie astăzi simbolul esenţial al Sărbătorilor Pascale. În Vrancea, ouăle care vor fi vopsite şi încondeiate se aleg în miercurea din a patra săptămână de post. Gospodinele aleg numai ouă de găină, mari şi cât mai proaspete, cu coaja netedă şi curată, pentru ca vopseaua şi desenul „să prindă” mai bine. Vopsirea se face din joia mare, dar se continuă dacă e nevoie vineri şi sâmbătă. Ca tehnică tradiţională este utilizată ceara curată de albine, „condeiul” fiind constituit dintr-un beţişor la capătul căruia se fixează un tub subţire din tablă, prin care se trec unul sau trei fire de păr de porc. Această unealtă, rudimentară în felul ei, este utilizată şi azi de gospodine şi pe care o numesc „chişiţă” cu variantele „pcişiţă” sau „pchişiţă”. Ouăle de Paşti sunt de patru feluri: ouă monocrome, numite „merişoare”; ouăle monocrome cu ornamente poartă numele de ouă „chicate”, „încondeiate” sau „scrise”; cele policrome şi încondeiate sunt cunoscute sub denumirea de „ouă muncite”; iar cele cu ornamente de ceară în relief poartă denumirea de „ouă chinovărite”. Un fapt interesant pentru Vrancea este că femeile nu-şi împrumută modelele, nu datorită unei dorinţe de neapărată originalitate, ci pentru că, în timp, creatoarele şi-au format un „repertoriu de motive” cu variante pe care le execută cu îndemânare şi mai ales cu rapididate. Din studierea ornamenticii ouălor de Paşti din Vrancea, motivele pot fi împărţite astfel: motive vegetale, motive zoomorfe, motive din universul gospodăresc, ornamente din universul cosmic sau religios.

Vălăritul – este un obicei a cărui sorginte se pierde în negura vremurilor. El făcea să răsune satul în a doua zi de Paşti. Flăcăi de însurătoare, însoţiţi şi de băieţandri mai mici pe care-i numeau „cloşcari”, având sarcina să strângă în desagi ouăle şi pasca pe care o primeau cei dintâi şi s-o ducă la o anumită casă stabilită mai înainte, se constituiau în cete, pe cătune şi sate. Acestea se adunau în centrul comunei unde se luau la întrecere pentru ridicarea unei pietre mari. Cel mai puternic dintre ei era numit starostele cetei din anul respectiv. Mergeau la biserică şi luau binecuvântare de la preot. Acesta le dăruia o năframă albă pe care o legau în vârful unei prăjini; plecau apoi prin sat la gospodăriile tinere sau acolo unde erau fete de măritat. Alergau după gazde prin livezi şi prin curţi, le prindeau şi le ridicau de subsuori. Când se împotriveau, se producea o adevărată urmărire şi goana aceasta putea să dureze ceva vreme. Până la urmă, flăcăii plecau omeniţi cu ouă roşii cozonac, pască. Încingeau o petrecere la gazda aleasă şi spre seară se duceau la horă. Descrierea aparţine lui Simion Hârnea, care vorbind despre semnificaţia obiceiului, arată: “Înţelesul şi rostul acestui obicei al vălăritului e greu de aflat, căci mai toţi oamenii îţi spun că aşa au apucat din strămoşi fără vreo altă lămurire.”

Obiceiul tradiţional “Chipăruşul” – constituie elementul de bază al ansamblului folcloric tradiţional din Nereju, păstrător de credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului, prin autenticitatea şi spectaculozitatea sa, impunându-se în repertoriul artistic al ansamblului ce îi poartă numele. Acest ritual de înmormântare era practicat la nivelul comunităţii încă din perioada precreştină, fiind transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. În timpul priveghiului, doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite de măşti tradiţionale (confecţionate din piele de animale sau din lemn) jucau în faţa casei celui decedat. Dansatorii erau aşezaţi unul în spatele celuilalt, legaţi cu un lanţ – „lanţul vieţii”. Însoţiţi de sunetele inconfundabile ale fluierului, ocarinei, cavalului, cobzei şi ritmul dinamic al tobei, taraf specific acestei subzone etnofolclorice, mascaţii dansau şerpuind în jurul focului, sărind din când în când peste acesta. Trecerea prin foc simboliza momentul purificării, al curăţirii sufletului celui decedat, înainte de a păşi în lumea veşnică. Se rosteau câteva strigături premergătoare dansului macabru, în conţinutul cărora omul era asemănat “pomului”, simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, spre „lumina”, evocând verticalitatea perpetuă. Jocul în jurul “focului purificator” marca în cadrul ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel „plecat”. În prezent, “Chipăruşul” păstrează o multitudine de elemente din trecut la care pe parcurs s-au mai adăugat în mod creativ, păstrând misterul şi simbolistica iniţială şi altele. Acestea, cu trecerea timpului şi-au diversificat „învelişul” artistic, dar şi-au păstrat miezul, adânc ancorat în istorie. Ansamblul folcloric tradiţional „Chipăruşul” din Nereju conservă şi promovează şi astăzi valori tradiţionale incontestabile, componente ale tezaurului folcloric vrâncean, ce continuă să reprezinte o sursă reală de bogăţie culturală.